Padurea de salcami.

Mi-e dor de articolele alea idioate care le scriam la inceput cu iz de prosteala de gimnaziu. Multumesc lu' mnezoo, m-am nascut pe vremea aia de am ajuns mai tarziu sa ma uit la Pokemon cu jena si la 13 ani n-aveam internet sa ma fac de cacao cum au astia acuma, ba chiar pare-mi-se ca lumea abia incepea a se combina pe mIRC si nu stia ce-s alea bloguri...

Si sincer sa fiu, nimeni nu mai stie, in frunte cu fruntea. Asa numitii bloggeri de succes. Cacat, de ce dau eu vina pe ei cand nici eu nu mai stiu?

Sincer acum, unul din motivele pentru care eu m-am apucat de scris pentru ca sunt incapabil sa scriu o carte. Eram pustan si-am citit eu pe undeva, si va rog sa ma scuzati ca nu-mi aduc aminte unde, ca intr-o viata de om sunt cateva chestii care trebuie sa le faci. Musai.
Ca om sau ca barbat, nu stiu sigur, dar traiesc cu impresia ca ala cu lista era mai permisiv cu femeile din punctul asta de vedere. Lista aia cuprindea printre altele cladirea unei case, plantarea unui pom, cresterea unui prunc, saparea unei fantani. Ceva acolo, care sa ramana in urma ta cand mori. Nu stiu ce sperante aveti voi pentru afterlife dar eu n-am mare branza. Daca o fi sa fie ceva dupa, as vrea sa fie ca la musulmani 72 de virgine, ca de laptele si mierea crestina s-ar putea sa-mi vina greata dupa vreo doua-trei eternitati.

In fine.

Si cum cugetam eu la nemurire mi-am zis ca trebuie sa scriu o carte, ca la cat am citit, oi fi eu in stare sa incropesc o nuvela amarata. Si-am inceput sa scriu si m-am plictisit dupa doar doua pagini. Si-am mai inceput o data, si iar m-am plictisit, si-am mai facut asta de macar patru ori pana mi-a intrat bine in cap ca eu nu eram capabil (cel putin la acel moment) sa construiesc un fir narativ de peste 200 de foi de caiet dictando.

Mi-am zis ca-s tantalau si ca ar trebui sa ma limitez la sapat gauri si plantat buruiene, ca antrenament pentru fantanile si copacii ce-au sa-mi poarte amintirea de-a lungul veacurilor.
Dar am dat de blog-uri si mi-am zis: Asta-i frate! Nu mai trebuie sa scormonesc pamantul.

Am ajuns sa scriu, trei ani mai tarziu, peste 700 de articole de o pagina, care daca ar fi puse la un loc, ar face cat o carte serioasa. Dar nu fac. Pentru ca undeva, pe drum, m-am pierdut pe mine. Undeva pe drum am incetat sa adaug in toate articolele mele ingredientul care-mi facea placere sa-mi recitesc propriile articole, sa-mi reamintesc sentimentele si senzatiile care le-am avut cand le-am scris.

Ma uit pe geam, si e primavara. M-as duce sa plantez un copac, doi copaci, o padure. De salcam sau plop, ca astia se prind repede. De salcam, sa ma ia naiba cand infloresc.

Sa zicem ca nu-i zapada...

Cer murdar. Pamant murdar. Orizontul e atat de subtire incat pare ca nu-i. E doar in mintea mea. Degeaba pare curat daca fuge de ochii mei cand vreau sa-l ating. Deasupra lui, plutesc nori murdari printre care zboara pasari negre. Dedesubt, pamant, iarba, copaci, noroi. Pamant negru. Copaci cenusii si golasi. Iarba moarta. Si noroi rece. E un peisaj biblic, fara nici o legatura cu zeii. Precum in cer, asa si pe pamant. In loc de zapada - noroi.

Asta se numeste tradare.

Anul asta nimic nu-i alb. Poate ai putut fi TU, insa nici tu nu esti. Esti la fel de departe ca zapada. E o mare de noroi intre noi doi. Si frunze moarte de un rosu murdar. De un portocaliu murdar. De un galben murdar. Si am nevoie de zapada alba si pufoasa, de un cer albastru si stralucitor ca de aer...ca de tine. Iarna asta e ca o tragedie a filmului mut, fara culori, doar cu alb si negru. Din cand in cand tonuri de gri iar in loc de coloana sonora cantata de un mustacios caraghios la un pian obtuz se aude un suierat sinistru.
Vantul taios se strecoara pe sub aripile pasarilor negre, pe langa degetele vinetii, printre cadavrele copacilor care si-au abandonat frunzele si aduce cu el raceala tinuturilor vesnic inghetate, o moarte temporara lipsita si de stralucirea magica a stelelor reflectate in omat si de lumina orbitoare a unui soare decembrist.

Nu ma intreba ce am, as minti cu nerusinare. E doar o stare. ;)

Jur ca nu e poezie

Am murit decapitat de capcane pentru ursi.

Am murit infipt in sulite.

Am murit strivit de un bolovan.

Am murit inecat.

Am murit cazand din copac.

Am murit ucis de paianjeni uriasi.

Am crezut ca mor, dar am fost bagat intr-un cocon.

Am murit cazand in gropi adanci.

Am murit strivit de copaci.

Sau in capcane puse de semeni de ai mei.

M-am aruncat in tepuse de frica unui paianjen.

Am calcat pe cadavre ca sa nu ma inec si le-am aruncat in capcane ca sa nu fiu cel strivit de pietroaie imense.

Am murit cu larve de licurici infipte in cap.

Si. pentru o clipa, am vazut-o pe ea, dar ea nu m-a vazut.

Si am murit iar. Si iar, si iar, si iar.

Si in final, nici nu stiu ce a fost.

Poezie? Nu, doar Limbo.

Amy si lipsa de orizontalitate.

Acum ca a murit Amy Winehouse (care fie vorba intre noi, n-a avut nici macar bunul simt sa moara de moarte buna) sunt curios cam cati ipocriti care l-au ascultat in draci pe Michael Jackson numai dupa ce a murit, o asculta acum in acelasi fel piesele lu' Amy?

Inteleg ca e o chestie generala, universal valabila, si deloc localizata intr-un anumit areal, ca artistul, pardon, talentul unui artist sa fie recunoscut abia dupa ce a trecut de ceva in lumea celor drepti.

Drepti, orizontali si tzapeni - completez eu...) insa ipocrizii de genul asta ma scarbesc maxim.

Chiar nu poti sa fii la fel de vertical orizontal ca hoitul fostului artist, si sa-ti pastrezi un nivel de sinceritate cu tine insuti, ca nu cred ca-i ca si cum n-ai da apa la soricei pentru o ruda antipatica.
Nu-i ca si cum matusa iti bate obrazul ca la parastasul bunicului in loc sa te smiorcai si sa-ti aduci aminte cu jale de clipele cand bunicul iti dadea bani din pensie sa-ti iei ceas Ben10, tu trageai verisoarele de...codite. Nu, chiar nu-i asa!
Eu zic ca e o dovada de bun simt sa asculti piesele lu Amy, la fel de rar, sau des, facand abstractie de trecerea in nefiinta.

Articol cu vaca.

In seara asta stateam pe un scaun minuscul, ca alea care le aveam cand eram la gradinita, si dupa un timp, l-am cedat unui amic. Inainte de toate, fiind prieteni si colegi de gradinita, binenteles ca avem amintiri comune. Si cum  ne-am amintit noi de toate chestiile faine de pe vremea aia, prietenul asta a meu a exclamat:

Mai avem juma' de viata si murim.

Si chestia asta am luat-o ca pe o chestie amuzanta. Cand esti singur, n-ai realizari, toata viata ta e un faill, probabil ca in situatii de-astea deja incepi sa-ti iei masuri pentru palton, de-ala de lemn.
Dar cand esti inconjurat de familie, iar zapada iti scartie sub picioare asa cum iti scartia si acum 10-15 ani in timp ce te indrepti spre prietenii si colegii de gradinita si ai pe cap o caciula d-aia de rus, care are urechi care se pot prinde si sub barbie, si de-asupra capului, si mergi prin noapte ascultand Like a G6 de la FarEastMovement chiar nu poti sa iei asta ca o veste proasta. Ei si ce?
Life is great.

PS:Situatie aproape ipotetica:
Eu si cu inca doi jucam RedAlert2-Yuri's Revenge. Face unul server, nu-s alege nimeni factiunea cu care sa joace ci ne bagam toti cu "random".
Primul zice: -Eu sunt cu Aliatii, am picat cu USA.
Al doilea zice:  -Da, si eu sunt tot cu Aliatii, am picat cu Franta.

Eu: -Sunt cu vaca... in timp ce dau click OK pe eroarea ce m-a scos din joc.