Padurea de salcami.

Mi-e dor de articolele alea idioate care le scriam la inceput cu iz de prosteala de gimnaziu. Multumesc lu' mnezoo, m-am nascut pe vremea aia de am ajuns mai tarziu sa ma uit la Pokemon cu jena si la 13 ani n-aveam internet sa ma fac de cacao cum au astia acuma, ba chiar pare-mi-se ca lumea abia incepea a se combina pe mIRC si nu stia ce-s alea bloguri...

Si sincer sa fiu, nimeni nu mai stie, in frunte cu fruntea. Asa numitii bloggeri de succes. Cacat, de ce dau eu vina pe ei cand nici eu nu mai stiu?

Sincer acum, unul din motivele pentru care eu m-am apucat de scris pentru ca sunt incapabil sa scriu o carte. Eram pustan si-am citit eu pe undeva, si va rog sa ma scuzati ca nu-mi aduc aminte unde, ca intr-o viata de om sunt cateva chestii care trebuie sa le faci. Musai.
Ca om sau ca barbat, nu stiu sigur, dar traiesc cu impresia ca ala cu lista era mai permisiv cu femeile din punctul asta de vedere. Lista aia cuprindea printre altele cladirea unei case, plantarea unui pom, cresterea unui prunc, saparea unei fantani. Ceva acolo, care sa ramana in urma ta cand mori. Nu stiu ce sperante aveti voi pentru afterlife dar eu n-am mare branza. Daca o fi sa fie ceva dupa, as vrea sa fie ca la musulmani 72 de virgine, ca de laptele si mierea crestina s-ar putea sa-mi vina greata dupa vreo doua-trei eternitati.

In fine.

Si cum cugetam eu la nemurire mi-am zis ca trebuie sa scriu o carte, ca la cat am citit, oi fi eu in stare sa incropesc o nuvela amarata. Si-am inceput sa scriu si m-am plictisit dupa doar doua pagini. Si-am mai inceput o data, si iar m-am plictisit, si-am mai facut asta de macar patru ori pana mi-a intrat bine in cap ca eu nu eram capabil (cel putin la acel moment) sa construiesc un fir narativ de peste 200 de foi de caiet dictando.

Mi-am zis ca-s tantalau si ca ar trebui sa ma limitez la sapat gauri si plantat buruiene, ca antrenament pentru fantanile si copacii ce-au sa-mi poarte amintirea de-a lungul veacurilor.
Dar am dat de blog-uri si mi-am zis: Asta-i frate! Nu mai trebuie sa scormonesc pamantul.

Am ajuns sa scriu, trei ani mai tarziu, peste 700 de articole de o pagina, care daca ar fi puse la un loc, ar face cat o carte serioasa. Dar nu fac. Pentru ca undeva, pe drum, m-am pierdut pe mine. Undeva pe drum am incetat sa adaug in toate articolele mele ingredientul care-mi facea placere sa-mi recitesc propriile articole, sa-mi reamintesc sentimentele si senzatiile care le-am avut cand le-am scris.

Ma uit pe geam, si e primavara. M-as duce sa plantez un copac, doi copaci, o padure. De salcam sau plop, ca astia se prind repede. De salcam, sa ma ia naiba cand infloresc.

Cand eram mic...

... si nu stiam sa citesc, tata se mai inhama la treburi d-astea la insistentele mamei. Si era o carte care mie imi placea terbil, cu animalele dintr-o padure, si un iepure care dupa o lovitura in cap, uitase ca trebuie sa fie un animalut mic si speriat, si se lua de toata lumea, nu conta ca e vulpe, lup sau urs. Tin minte ca-l chema Emanoil.
Ei, tata mi-a citit de-atatea ori cartea aia, ca pana la urma o invatasem pe de rost, si uneori cand era tata plictisit si mai sarea cate doua pagini, eu repede ii atrageam atentia, si mama iar ii facea scandal.
Dupa aia, am fost la scoala si-am invatat sa citesc, si da-i frate cu cititul. Devoram cartile, de ajunsesem prin clasa a 7-a sa citesc cate 6-7 carti pe saptamana, si nu prostii de povestioare - nu - titluri serioase ca "Istoria elementelor chimice" sau "Teoria relativitatii explicata". In perioada liceului am lasat-o mai moale cu cititul, ca deh, ma incepusera sa ma intereseze si pe mine fetele, bautura si jocurile video, si nu neaparat in ordinea asta. Totusi, mai citeam din cand in cand, in special romane, si uite asa l-am citit pe Umberto Eco, Tom Clancy, Frederick Forsyth sau Frank Herbert. Si mi-au placut la nebunie.
Apoi a fost o perioada cand citeam carti pe telefon. Faceam rost de ele in format electronic, le puneam pe k750-ul meu, si-mi beleam ochii in ecranul ala superb pentru acea vreme, dar de ceva vreme nu mai reusesc sa ma mai tin de nici o carte (fie ea in format electronic sau pe hartie), de-am ajuns sa citesc doar fisiere .nfo, doar pagini wiki si bloguri. Ati patit si voi chestii asta sau...?
Apropo. Visez sa-mi fac o biblioteca maaare cu toate cartile care mi-au placut, si cand o sa fiu batran (desi slabe sanse sa mai apuc batranetile) sa stau pe o prispa de casa cu o carte buna in mana...Pe langa peretele ala plin cu replici de airsoft. :)

Comando PSI

Am avut un vis despre un tip din trupele de comando, îmbrăcat în uniformă de camuflaj, nimeni din tabără nu sufla o vorbă despre el — chestii secrete, de spionaj, ICEX, MAC‑SOG (abreviere de la Military Assistance Command‑Special Operation Group, Comandamentul pentru asistenţă militară‑Grupul pentru operaţiuni speciale), chestii de felul ăsta — şi i‑am văzut prietena din Australia. Avea părul la fel ca al meu, semăna puţin şi la ochi cu mine şi îl iubea. In seara aceea ieşea în oraş cu un alt tip, dar îl iubea, îmi dădeam seama de asta. În vis, l‑au adus la urgenţă fără jumătatea de jos a trupului. Ştiu că vine. Ştiu că nu pot să fac nimic în privinţa asta. Mă duc la un bar împreună cu doctorul ăsta care e însurat, are şi doi copii, şi mă‑mbăt. Dacă mă‑mbăt suficient de tare, îmi spun eu, doctorului o să i se facă scârbă de mine şi o să plece. Dac‑o să mă‑mbăt, n‑o să trebuiască să‑l văd pe tip atunci când or să‑l aducă. Dac‑o să mă‑mbăt îndeajuns de tare, nici măcar n‑am să‑mi amintesc că l‑am visat atunci când or să‑l aducă.
A doua zi de dimineaţă, la prima oră, l‑au adus cu brancarda pe tipul ăsta şi iarăşi s‑a întâmplat ca‑n vis. Abia mai puteam să stau în picioare de rău ce mi se făcuse, dar el era. De la talie în jos, nu mai rămăsese nimic din trupul lui. Delira şi încerca să vorbească, dar falca nu‑l ajuta. Mai era încă îmbrăcat cu cămaşa —nu sunt sigură de ce — şi a trebuit să i‑o tăiem. Eu am fost cea care l‑a luat în primire şi toată lumea ştia că n‑are cum să scape. De îndată ce l‑am văzut, am început să tremur. Nu vroiam să‑l văd, nu vroiam să mă uit la el. Nu aveţi de unde să ştiţi cum e să vezi pe cineva într‑o stare ca aia şi să ştii. Nu vroiam să moară. Niciodată n‑am vrut ca vreunul dintre ei să moară.
Am spus: „Prietena ta din Australia te iubeşte...zău că te iubeşte." El s‑a uitat la mine şi ochii lui aveau privirea aia din care pricepi că morfina nu e de ajuns. Îmi dădeam seama că se gândea că semănăm cu ea. Îmi vedea părul şi se gândea că semănăm cu ea.

Am mai recomandat o carte acum cateva timp, cu titlul de Imperiul Ingerilor. Cea de acum e un roman scris de Bruce McAllister cu titlul original de "Dream baby" si contine memoriile unei asistente medicale din razboiul de Vietnam, care ajunge sa faca parte dintr-un experiment cu militari cu capacitati paranormale. Cartea e presarata cu fragmente din rapoarte a diferitelor persoane care au luptat acolo si au patit chestii ciudate: vise premonitorii, deja-vu, viziuni, etc, care dau o nota de realism, o senzatie de reportaj roamnului.

Xenocid

Cel mai straniu lucru în privinţa oamenilor este modul cum se împerechează bărbaţii cu femeile. Aflaţi într-un permanent război unii cu alţii, niciodată nu sunt dispuşi să se lase în pace. S-ar părea că nu sunt în stare să priceapă ideea că bărbaţii şi femeile sunt specii separate, cu nevoi şi dorinţe complet diferite, obligate să se împreuneze numai pentru a se reproduce.
― E firesc să ai o astfel de impresie. Partenerii tăi nu sunt decât nişte trântori fără minte, nişte anexe ale tale, lipsiţi de o identitate proprie.
― Noi ne cunoaştem iubiţii cu o înţelegere perfectă. Oamenii inven­tează un iubit imaginar şi aştern acea mască peste chipul trupului aflat în patul lor.
― Asta e tragedia limbajului, dragă prietenă. Cei care se cunosc unii pe alţii numai prin intermediul unor reprezentări simbolice sunt obligaţi să se imagineze unii pe alţii. Şi deoarece imaginaţia lor este imperfectă, adeseori se înşeală.
― Asta e sursa nenorocirii lor.
― Şi o parte din forţa lor, aşa cred. Specia ta şi a mea, fiecare din propriile sale motive legate de evoluţie, se împerechează cu parteneri extrem de inegali. Perechile noastre ne sunt întotdeauna, fatalmente, inferioare ca intelect. Oamenii se împerechează cu fiinţe care reprezintă o provocare pentru supremaţia lor. Conflictele între parteneri există nu pentru că ne sunt inferiori în privinţa comunicării, ci deoarece reuşesc cât de cât să comunice.

Acest pasaj face parte din romanul SF Xenocid, de Orson Scott Card, o continuare a mai cunoscutului Ender's Game, si reperezinta un dialog intre Matca si Vobitorul in Numele Mortilor.

PS:Daca stergi un post de pe blog, degeaba il stergi, il pot citi foarte bine din cache-ul google. :)

Simbolul pierdut

Prin bunavointa prietenei mele am facut rost de ultimul bestseller al scriitorului Dan Brown, intitulat Simbolul Pierdut. E a 4 carte a acestui autor care o citesc, dupa Codul Lui DaVinci, Inger si Demon si Fortareata Digitala. Ce sa zic, carte grozava, poate nu chiar atata de scandaloasa ca celelalte insa foarte bine documentata si cu intorsaturi de situatie care te lasa uimit. Aceasta carte m-a facut curios asupra noetici o chestie care ia in mod serios si stiintific chestii ca sufletul, gandul ca "materie", impactul mintii umane asupra materiei. Desi considerata pseudostiinta, tratand subiecte "delicate", pentru cine a vazut documentarele "What the fuck do we know?" si "The Secret" a vazut ca nu sunt putini cei care cred in influenta gandului, a mintii umane asupra materiei, asupra spatiului...si acestia sunt ori fizicieni ori preoti. Ciudat, nu?
E ciudat cum fizicieni care studiaza alcatuirea universului in care traim ajung la concluzia ca materia nu exista, exista doar informatie, iar noi, ca fiinte constiente, trestii ganditoare, putem sa modificam realitatea dupa placul nostru. Cu cat avansam mai mult, cu atat ajungem sa ne intoarcem la principii care le cunosteau Anticii. Pana la urma, cea mai avansata tehnologie disponibila pentru acele vremuri era insasi mintea omeneasca. PS:Dupa ce am citit cartea tare as vrea sa vizitez Washington D.C.